La mulți ani, Flavius Domide! Interviu cu ”Copilul teribil al fotbalului arădean”

/media/stiri/0/4/177/big/1.jpg

Astăzi, 7 mai, legendarul fotbalist arădean împlinește 72 de ani. De ziua lui Flavius Domide, vă oferim interviul publicat în cartea ”Flavius Domide – Copilul teribil al fotbalului arădean”, scrisă acum doi ani de Ionel Costin și Radu Romanescu:

Odată pătruns în echipa de bază a UTA-ei, Flavius Domide a rămas acolo. În scurt timp, a devenit cavalerul care-o conducea cu stil galant pe Bătrâna Doamnă spre victorii aplaudate.

Cifrele lui Domide la UTA sunt impresionante. Plecăm de la cele 342 de meciuri în care luminile scenei prime se aprindeau ca să-l vadă purtând tricoul roș-alb cu stema triunghiulară. Recordul nu i l-a doborât nimeni! Are 75 de goluri înscrie pentru team-ul arădean, e pe locul patru într-un top al marcatorilor din toate timpurile. Primul e prietenul său, regretatul ”Gioni” Brosovszky, cu faimoasa lui ”sută”, pe doi e legendarul Bonyhadi, 81, iar al treilea e Mihai Țîrlea I, preferatul lui Domide de altădată, cu 80 de goluri. A încântat în ofensiva Aradului la ultimele două titluri din vitrina UTA-ei, anii 1969-1970. Mai departe, împreună cu teribila trupă de pe Mureș a făcut furori în Europa. A marcat în Cupa Campionilor Europeni în poarta Legiei, în 1-2 la Arad, iar în Cupa UEFA e cel mai bun marcator al arădenilor, cu cinci goluri în acel sezon superb când UTA a atins sferurile de finală. A eliminat-o atunci Tottenham Hotspur, pe care a impresionat-o și nu doar datorită golului pe care i l-a marcat pe ”White Hart Lane”. Londonezii (și nu doar ei) l-au dorit în tabăra lor, însă Domide a avut o singură mare iubire.

Două decenii și doi ani, din 1957 – atunci și-a câștigat prima legitimație - și până în 1979 a trăit ca fotbalist la UTA. După despărțire, traseele l-au purtat și-n alte părți, dar inima i-a rămas colorată în roșu și alb. S-a întors acasă ca antrenor la juniori, mai târziu a fost secund la prima echipă, iar în campionatul 1992-1993 a condus o frumoasă generație arădeană spre prima scenă. Timpuri tot mai agitate au făcut ca UTA să nu-i răspundă pe măsură. El i-a rămas fidel. Nu s-a putut bucura de acea promovare, dar mai târziu accepta să fie președinte când nimeni nu prea avea curajul. Era prin 1997 și postura presupunea găsirea unui om capabil de absolut orice pentru ca echipa să supraviețuiască.

Flavius Domide n-a fost niciodată genul care să-și scandeze atașamentul pentru UTA. Nici nu avea nevoie. L-a demonstrat toată viața. Iar dacă Bătrâna Doamnă i-a provocat câte o rană, el a rămas un gentleman.

Stăm la o poveste cu Flavius Domide despre tot ce a fost. Suntem pe malul Mureșului. Râul care dă viață Aradului parcă-și domolește valurile să-l poată auzi mai bine pe Domide.

- Haideți să ne întoarcem în cartierul Pârneava...

- M-am născut în Pârneava, pe strada Doctor Rațiu. În scurt timp, părinții mei au primit un apartament pe Căpitan Ignat, unde, practic, am și început activitatea ca jucător de fotbal. Pe la cinci-șase ani. În fața casei noastre era ciment, pe toată lungimea casei, era de vreo 15-20 de metri. Acolo am jucat fotbal cu frații Gyenge, cu Damian, Dvorzsak. Marele Koszka a trecut o dată pe acolo: ”Măi, dar ce faceți voi aici?!” Noi îl urmăream, era idolul nostru, idolul copiilor, era și el din cartierul Pârneava. Deci, am început fotbalul pe stradă, în fața casei. Încet-încet, am ajuns la vârsta aceea de 10-11-12 ani, când trebuia să mergi la o echipă de club. Am fost la ”FZ” cu frații Gyenge, eram același contingent. Imediat ar fi vrut să ne preia, dar am renunțat. Frații Gyenge au mers la CFR, iar în ziua când ei au mers la stadion am avut ceva program de la părinți și nu m-am dus. Ca să nu mă fac de râs, m-am dus a doua zi la UTA. Pe jos. Antrenor era Coco Dumitrescu. Cred că trei jocuri am făcut acolo. Din 25 de copii au reușit doar patru. Eu nu am fost printre cei patru, mi-au spus că sunt cam slăbuț, să mai pun ceva carne pe mine, ceva musculatură. M-a cam întristat problema asta. S-a întâmplat în luna aprilie-mai. M-am dus acasă și cred că n-am ieșit din casă vreo două-trei zile. Tot plângând am făcut problemele casei.

- Suntem în anul 1957?

- Nu încă, 1956. Mi-a spus cineva: ”Mă copile, până nu pui ceva pe tine, să faci alergări de unul singur, poate n-o să te ia”. Acum ajungem în 1957, trecuseră opt-nouă luni, din nou m-am prezentat, dar nu la UTA, ci la FZ. Era antrenor Cseledes atunci. Când m-a văzut imediat mi-a spus: ”Adu-mi două fotografii și 5 lei”. Am venit acasă și am început să mă laud la toți vecinii. Dar mi-au spus că acolo mergi când practic nu ai ce să faci: ”E o echipă bună, cu un antrenor bun, dar nu e pentru tine”. Și m-am prezentat din nou la UTA. Iar a fost o selecție și de departe am fost printre cei mai buni, al treilea m-a selectat Coco Dumitrescu. Cred că mi-a spus să vin cu 10 lei și două poze pentru legitimare. Și să mă țin serios. M-a întrebat unde sunt părinții, unde locuiesc, m-a întrebat de toate. Atunci am văzut că se va ocupa cineva de mine.

- Copil fiind, ați văzut UTA campioană în 1954?

- Sincer să fiu, tata a fost deținut politic până în 1954 și nu aveam cu cine să mă duc. Știam de UTA că e o echipă mare, dar pentru mine era o distanță mare. Am fost la câteva meciuri, dar nu pot să spun că gata, m-am lipit de UTA. Dar când mi s-a spus să vin cu fotografiile am fost așa de fericit că orice mi-ar fi spus mama sau bunica aș fi făcut!

- Era ceva o legitimație de fotbalist!

- Sigur. Și la UTA. Din gașca de pe ciment, frații Gyenge, amândoi talentați, au ajuns la CFR, n-am vrut să mă duc acolo. Mi-ar fi plăcut să mă duc împreună cu ei, am crescut de mici. Dar a fost să fie UTA.

- Care e cea mai frumoasă amintire de junior?

- Am fost la un semiturneu la Turnu Severin. Acolo am făcut o treabă extraordinară, noi, juniorii de la UTA. Tot ce am prins am bătut de i-am rupt. Acolo s-au pus ochii pe mine prima oară. A fost Gheorghe Ola observator să vadă copii de perspectivă, eram printre primii zece trecuți pe foaia lui. Cred că au mai trecut vreo doi ani prin 1960 m-au chemat la un lot la selecție. N-am reușit, eram cam emotiv.

- În schimb, în scurt timp, ați ajuns în prima echipă.

- Da. De multe ori eram chemat de Coloman Braun ca și sparring-partner pentru seniori. El a văzut ceva în mine. Așa cu mare plăcere mergeam și așa degajat jucam, ce nu există! Prima oară când am fost chemat la echipa I a fost în 1963, în anul în care practic Braun s-a dus la echipa națională și a venit Coco Dumitrescu de la juniori. Șase luni n-am mai fost chemat, mi-a părut rău și mie, ca și la mulți alții. Dar au urmat niște jocuri – se pregătea echipa națională - și toate jocurile de la Divizia A erau amânate. Se juca miercuri – sâmbăta, ne-a luat pe doi-trei și făceam antrenament cu echipa mare. Așa încredere am primit, a fost un pas înspre fotbaliștii mari. Coman Liviu, Doamne-iartă-l, Neamțu, vai de mine... Toți mă strigau ”Roșule!” Pasul s-a întâmplat în 1965-1966, când am ajuns în finala Cupei României. În semifinală, la Pitești, am jucat o repriză întreagă contra Farului, am câștigat 3-2. Nici nu m-am gândit că voi ajunge titular în finală. Dar am jucat titular și am jucat și bine. Imediat am fost chemat la lotul de tineret, trei ani am fost selecționat. Mergeam în toate deplasările. E mare lucru când ai în echipă câțiva jucători de valoare. Neamțu - fundaș, Floruț - mijlocaș, Sârbu, care era prieten intim cu portarul Ion Vasile, Liviu Coman. Ei m-au luat sub aripa lor și fără să îmi spună ”ai grijă cum joci!”. Doar mă încurajau tot timpul.

- Ați ”furat” meserie de la ei?

- Aș putea să spun că da. Nu am văzut o dată să se termine antrenamentul și să plece toți repede la vestiare. Rămâneau toți și făceau centrări, lovituri libere. Singuri, fără antrenori. Asta mi-a intrat și mie în cap și în sânge, că multe se pot învăța și după antrenament, nu doar în timpul antrenamentului. A fost, da, a fost bine!

- Acea finală a Cupei României (Steaua a câștigat cu 4-0, după 0-0 la pauză) reprezintă și primă bornă din meciurile importante ce aveau să urmeze.

- Noi am avut situația să batem și am ratat-o. Ei aveau echipă mai bună dar n-au jucat așa bine ca noi. Până la urma au câștigat Cupa.

- Din acea generație avea să se clădească viitoarea echipă campioană a UTA-ei.

- După ce eram trecut definitiv la lotul echipei întîi. Am primit al doilea dulap pe partea stângă, nu uit cât trăiesc. Mi s-a spus: ”Roșule, atenție, să fie tot timpul curat și ordine aici!” Domnul Floruț mi-a spus treaba asta. Și de atunci și până în 1979...

- Dulapul a rămas același?

- Da. De fapt, nu era dulap, era un scaun cu mânere laterale și patru cuie unde îți agățai hainele. Și sus puteai să îți pui orice. De multe ori uitam ceasul, nu era problemă să dispară ceva. Am avut un magazioner foarte bun, un bătrân, Dulcean, care l-a lăsat apoi pe fiul lui să devină magazioner. A fost bine cu ei. Totdeauna echipamentul era jos pălăria.

- Când ați simțit că UTA poate deveni echipa care să se bată sus?

- 1967-1968 a fost anul când 13 jucători am fost în echipă. Coco nu aducea jucători care să rămână pe bancă. Cei 13 tot timpul jucau. Atunci s-a simțit că va fi o echipă de perspectivă. La fiecare compartiment apărea câte un junior proaspăt, de la apărare până în atac. Pe lângă jucătorii de certă valoare – portarul Coman, apărătorul Neamțu, vârful Țârlea, aveam și câte un junior. Înaintea mea promvoaseră Axente, Steiner, am urmat eu. A fost extraordinar să ajungi la echipa a-ntâia și să joci cu ei împreună. Echipa s-a cristalizat atunci. A urmat 1968-1969, când am luat prima dată campionatul. Așa o pregătire am făcut, extraordinară! Am început în România, apoi ne-am dus în Iugoslavia la un turneu unde am întâlnit fotbal foarte puternic. La Zrenjanin. Am venit acasă și nu știu dacă am pierdut un joc în retur. Am făcut două egaluri. Am devenit titular, băieții nu m-au respins, de obicei când apare un tinerel nu e aprobat imediat. Dar pe mine absolut toți m-au iubit și ăsta a fost un mare lucru.

- Ați amintit de o pregătire foarte bună. La acest capitol, din multe mărturii, Ioan Reinhardt avea un rol foarte important.

- Pentru mine e o cameră deoparte pusă. La antrenamente era destul de dur. Dar la jocuri parcă era fratele meu mai mare. A fost un antrenor care știa că promit ceva. Eram trei-patru care băteam la ușa echipei. La antrenamente urla la noi, iar după meci venea și ne mângâia. A fost făcut, cred, pentru așa ceva, antrenor pentru copii care promovează la echipa I. Bun antrenor. Echipa a jucat din ce în ce mai bine. Vreau să spun că în campionatul 1967-1968, când am terminat pe locul 4, ne gândeam că urma să jucăm în Cupa Balcanică: ”Oare facem față?” Singurul care ne încuraja era Reinhardt. A fost un om extraordinar și un bun meseriaș. Pe lângă ce am spus mai înainte, că ne uitam în ziar, acum toate echipele își luau măsuri să ne bată. Dar foarte puține au reușit.

- Ioan Reinhardt sau Nicolae Dumitrescu vă povesteau din vremurile de început ale ITA-ei?

- Nu. N-au povestit. Dar erau oameni, suporteri care veneau la teren. Erau cinci-șase tot timpul după noi. Ei ne povesteau mai ales nouă, tinerilor.

- Cupa Balcanică ar fi și prima experiență oficială a UTA-ei peste hotare.

- Da. În 1967-1968 terminasem pe locul 4 în Divizia A și am fost repartizați în Cupa Balcanică cu Cerno Varna, Fenerbahce Istanbul și Partizan Tirana. Echipa a rămas aceeași, cu 13-14 jucători. Nu aveam rezerve. Pe parcurs se adunau oboseli sau mai apărea câte o accidentare. În rest, lui Coco nu-i plăcea să facă schimbări. În Cupa Balcanică cred că am jucat două meciuri, 20 de minute la Varna și la Arad cu Fenerbahce. Am fost rezervă, dar echipa a jucat fenomenal. Pentru noi a fost un imbold să joci cât mai multe meciuri internaționale, îți creștea valoarea. Am terminat grupa pe locul 3, fiindcă ne-a bătut Tirana la ei. Au avut 30,000 de spectatori, i-au încurajat de la început până la sfârșit. În campionatul care urma, aveam încredere totală în noi, raportat la ce antrenamente făcea Coco Dumitrescu, care ne încuraja în continuu: ”Anul ăsta atacăm titlul!” S-a întâmplat să fie de două ori. Unul după altul campioni. A fost bine.

- Cum vă amintiți bucuria celor două titluri? Primul venea după o pauză de 15 ani.

- Când am câștigat prima dată, autobuzul UTA-ei a ajuns pe la miezul nopții în Grădiște, ne întorceam de la Cluj. Nu am putut să trecem podul, atâta lume era la miezul nopții acolo! Singurul care a plecat acasă am fost eu, m-am ascuns și am plecat, trebuia să plec a doua zi dimineață la București la lot. Din ce mi-au povestit colegii, a fost fantastic. Același lucru s-a întâmplat și anul următor, când am câștigat campionatul fără nicio problemă. Tot aceiași jucători eram.

- Cred că era și o unitate fantastică, prietenie în echipă.

- S-a creat o familie. Iar Coco ne-a încurajat în continuu: ”Ați ajuns campioni, acum arătați că sunteți cei mai buni din România”.

- Se povesteau câteva scheme din care UTA marca aproape tot timpul. De exemplu, centrare în careu, recentrare Mircea Axente pentru lovitura de cap a lui Flavius Domide, gol UTA!

- Mă căutau pe mine, aveam detentă mare, aproape un metru. Dădeam mingea înapoi pe voleu dacă nu reluam spre poartă. Cam așa a fost. Toate situațiile s-au făcut la antrenamente. Le-am tot exersat și le-am învățat pe dinafară. Și la fazele fixe nu exista să nu dăm gol. Știam unde era fiecare.

- Ce s-ar mai putea povesti despre Feyenoord?

- Feyenoord era campioană mondială. Am ajuns cu un avion mic, numai noi eram în avion. Ne-am dus la antrenament, nu știu dacă erau 50 de spectatori, din care jumătate erau ziariști. Nici nu ne-au luat în seamă. A doua zi era meciul, ne-am dus la teren cu o oră și jumătate înainte de joc. Erau maxim 15 oameni în tribune. De obicei, noi ieșeam la încălzire cu 15-20 de minute înainte de start. Ei, când am ieșit acolo, nu mai puteai să scapi un ac. 30,000 de oameni s-au adunat în 50 de minute. Am avut o zi extraordinară. Portarul Gornea a apărat foarte bine, cu toate că a primit un gol copilăresc. A apărat formidabil. De asemenea, a contat mult ajutorul pe care îl dădea prin vorbe Lereter, care era decanul nostru de vârstă. A spus că putem să facem rezultat bun, ne încuraja în continuu. Toți am jucat extraordinar. A venit lovitura liberă de pe partea dreaptă, s-a marcat. S-a terminat 1-1, urma returul de la Arad. De mult nu am mai văzut atâția oameni în tribune și mai ales în jurul terenului. Erau scaune de la cinematograful care era la UTA. Toate le-au scos de acolo, a mai crescut cu 1,500 de locuri. Eu spun că nu pot să remarc pe niciunul. Toți am fost o echipă pentru același țel – să ne calificăm. Am jucat extraordinar. Am ținut rezultatul de 1-1, ne era favorabil pentru că am dat un gol în deplasare. La Steaua Roșie Belgrad am pierdut.

- Tot o echipă tare a acelor ani, în frunte cu Geaici.

- Au și ajuns în semifinale. Geaici și Acimovici au făcut toată echipa lor.

- Apoi vine la rând aventura din Cupa UEFA.

- Am ajuns în sferturile de finală datorită muncii depuse. Nici într-o zi n-am avut liber. Coco ne ducea la Pădurea Ceala, acolo, printre copaci făcea o oxigenare. După mult timp, la bătrânețe, mi-am dat seama că era tactic să ne oxigenăm plămânii cu aer proaspăt. După Feyenoord a urmat o viață frumoasă la UTA încă vreo 8 ani. S-a retras Lereter, a plecat Petescu, în unele compartimente a scăzut valoarea. Am terminat pe locul 4, 5, 6. Până când, încet-încet, ne-am dus.

- Să trecem la Națională și să începem cu începutul.

- UTA a jucat un meci de campionat la Constanța, niciodată n-a adus puncte de acolo. Juca la Farul și Koszka, arădeanul. Am învins cu 2-0, iar eu am ajutat echipa să câștige (n.r. Flavius Domide a înscris amândouă golurile UTA-ei). Acolo s-a văzut că UTA e o echipă de Europa, nu doar de România. Aceeași treabă am făcut-o la Pitești, unde tot timpul mâncam bătaie, am câștigat și acolo. Plus că au fost și doi observatori pentru loturi – lotul Olimpic, lotul B și lotul de juniori. Am fost chemat la lot, nu am venit acasă cu băieții atunci. Am jucat în meciurile cu Anglia. Mai puțin la București, Angelo Niculescu mi-a dat posibilitatea să arăt ce știu. Am jucat vreo 20 de minute și am făcut-o bine. Următorul meci a fost cel de la Londra, unde a jucat la echipa gazdă Bobby Charlton, idolul meu din copilărie. Am făcut un rezultat extraordinar, 1-1. Am reușit să fac schimb de tricou chiar cu el.

- Povestea continuă cu calificarea spre Mexic. Meciul cu Elveția, ați deschis drumul spre calificare.

- Pentru mine rămâne un meci-monument. Dacă nu câștigam, nu ne calificam. Am dat și gol și am și jucat bine. Nu numai eu, ci toată echipa. Cu toții am contribuit la victoria echipei. Vai de mine, ce meci bun a fost!

- Despre Mexico 70?

- Ne-am dus cu o lună înainte ca să ne acomodăm cu clima. Când am ajuns acolo am avut probleme. Eu, de exemplu, tot trăgeam aer și nu intra în mine. În fiecare zi am avut un joc de pregătire. Foarte greu ne-am acomodat. Nu știu din ce cauză, probabil aerul rarefiat, foarte puțin oxigen. Eu, care am pornit ca și titular, nu am putut să prind echipa pentru că nu m-am acomodat cu clima. Echipa și-a făcut pe deplin datoria. Din păcate, nu s-a calificat decât prima. Noi am fost în grupa de foc, cu Anglia, campioana mondială en-titre, ne-a învins 1-0, cu Cehoslovacia, campioană europeană peste șase ani, am bătut-o 2-1. Și am jucat onorabil și cu Brazilia, care a câștigat Cupa Mondială în 1970.

- După UTA, a urmat o perioadă la Vagonul, pe care ați ajutat-o să revină în Divizia B, cu Radin Dușan antrenor.

- Trecuseră vreo cinci sau șase etape cînd am ajuns. Aproape toți din echipă erau ”copii”, m-au primit ca pe tatăl lor. Puțin mai tîrziu a venit și Brosovszky, iar între noi toți s-a legat o prietenie de nu există. Ca frații am fost, o familie extraordinară! Eram un fel de coordonator, și mai și marcam. Am vreo 11-12 goluri în acel campionat.

- Urmează Carpați Mârșa, în județul Brașov.

- Doi ani am stat la Mârșa, 1981-1983. M-am dus la școala de antrenori, am reușit printre primii și a venit cineva la mine și întrebat dacă nu vreau să merg acolo. M-am dus de unul singur, aveam o Dacia 1310, m-am postat acolo și i-am urmărit. După joc, am spus hai să rezolvăm problema cât mai repede, că e mult de lucru. Mi-au făcut rost de o cameră la hotelul partidului, acolo am locuit. Am avut o echipă pe care practic am pus-o în picioare. Alergau, unii erau bunicei individual, dar nu colectiv. Îmi aduc aminte de un mijlocaș Pățan, așa-l chema, știa cu mingea de nu există, dar nu era util echipei. La antrenamente nu i-am dat voie să atingă mingea decât o dată. Într-o lună jumate l-am rezolvat, ajuta echipa, se ajuta și pe el, dădea și goluri multe. Eram nou-promovată, dar am terminat pe locul 4 în seria a II-a, cu Metalul București.

- V-ați întors apoi la Arad.

- Am venit acasă, o perioadă am fost la juniorii UTA-ei, apoi am mers la Ștei, în Bihor. Acolo am lucrat doi ani (1987-1989). Fără probleme am promovat în Divizia B. Absolut toate meciurile de acasă le-am  câștigat, iar de afară am adus cel puțin 12 puncte. Foarte bună echipa. N-am găsit jucători care să stea pe teren. Alergau de dădea boala în ei, dar nu prea știau cu obiectul. Am început să învățăm tehnica jocului. O lună îi chemam la individualizare, până am învățat jocul. Puteam să rezolv problema asta, pentru că băieții erau ascultători. Am avut doi jucători pe care i-am trimis la lotul de tineret. Pe urmă am venit acasă și am ajuns la Strungul.

- După un an la Bekescsaba, vine perioada în care deveniți antrenorul UTA-ei. Și reușiți cea mai importantă performanță de după Revoluție promovarea cu o echipă, să-i zicem, ultima memorabilă a Aradului.

- A fost o luptă foarte grea. Le mulțumesc copiilor! Ce bine am jucat! Au fost jocuri în care dădeam cinci-șase-șapte goluri. Adversarii cei mai puternic, pentru mine, erau FC Bihor și Alba Iulia. Alba era ținută de bucureșteni, iar Bihor de un prim-secretar bolnav după fotbal. Luptele astea s-au dat pe teren, nu în afară. După pregătirea de iarnă pur și simplu am măturat cu toți pe jos. Am avut o perioadă, ultimele etape din tur, când am jucat mai slăbuț. Le-am spus că trebuie să scoatem problema în cantonamentul de la Moneasa. Ca atunci când e gata meciul să se vadă că am făcut efort pentru rezultatul respectiv.

- Ați promovat, dar nu ați putut să vă bucurați de reușită. O nedreptate, în opinia noastră. Poate nu s-au spus anumite lucruri?

- Mai bine nu. Am promovat cu echipa asta și n-am putut să îmi continui munca pentru că am fost pur și simplu schimbat. La vremea respectivă am fost chemat la primul secretar. Nu mai dezgrop morții.

- Rămâne munca, plecând de la ce ați construit, UTA a ajuns la un moment dat pe locul 3, a bătut Steaua, Dinamo, Rapid.

- Pregătirea aia era valabilă un an de zile! Fără defect, fără accidentări, am zburdat pur și simplu. Apoi campionatul a mers de la sine. Că vara nu se face pregătire. Eu am făcut individualizare cu absolut toți și au ajuns titulari. Asta e.

- Care e cel mai frumos gol marcat pentru UTA?

- La Constanța, de la 25 de metri direct în vinclu cu stângul!

- Golul cel mai drag?

- În poarta celor de la FC Bihor Oradea, 1-0 am bătut.

- Meciul cel mai aproape de suflet?

- Meciul cel mai bun al nostru la Constanța.

- Un meci de care nu vă amintiți cu plăcere?

- Mai multe, dar am căutat să le uit cât mai repede.

- Fundașul cu care ați avut cele mai grele dueluri?

- Să știi că am fost un vârf care nu stăteam pe loc, tot timpul circulam de pe o parte pe alta, nu am avut adversar direct. Singurul care mă știa era Boc, din postura de libero venea și mă bruia. În rest, tot timpul mă mișcam.

- Cel mai bun pasator?

- Cele mai bune pase le-am primit de la Gioni. Știa unde să mi le dea.

- Golul de la Națională care vă e cel mai aproape de suflet?

- Cel mai drag? Care l-a văzut toată România, cu Elveția.

- Pasatorul preferat din echipa României?

- Radu Nunweiller. Oricând. Dacă el a pasat, sută la sută a mers echipa. Pasator extraordinar, de cele mai multe ori numai cu interiorul.

- Cea mai mare bucurie sub ”tricolor”?

- Victoria cu Elveția. Am făcut un pas spre calificare.

- Tristețe?

- Că n-am jucat în Elveția, în retur.

- În atâția ani sunt atâtea strânse. E ceva pe suflet ce ar trebui spus?

- Multe. Dar nu spun. Spun doar că am avut trei oferte extraordinare să plec de la UTA și n-am plecat. Trei oferte extraordinare. Cu una era rezolvat și viitorul. Am iubit prea mult pe UTA, am iubit prea mult Aradul.

 

Galerie foto

Ultimele stiri

11:00, 18-08-2018,    Meciul urmator

VS

18-08-2018 11:00

Stadion: Municipal

Parteneri