Odihnește-te în pace, Nicolae Dodean...

/media/stiri/0/4/897/big/DSC04582.jpg

Astăzi, 3 iunie 2020, s-a stins din viață unul dintre cei mai vechi fotbaliști din istoria UTA-ei. Nicolae Dodean (născut pe 20 septembrie 1932), a îmbrăcat tricoul roș-alb în anul 1952. A plecat la Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc, doi ani a jucat pentru CCA București, alături de Iosif Petschovsky, după care a făcut carieră la Rapid București. Și-a încheiat cariera acolo unde o începuse, la AMEFA Arad. Cu poveștile-i pline de har, Dodi-baci, cum îi spuneau prietenii, era mereu o prezență fermecătoare la întâlnirile din ultimii ani cu utiștii.

Odihnească-se în pace!

***

În amintirea lui Dodi-baci, vă prezentăm povestea lui, așa cum ne-a istorisit-o într-o zi de primăvară de acum șapte ani:

"Soarele primăverii arădene luminează puternic ghetele care au simțit fir de iarbă ultima dată în 1980, pe un teren din Viena. Nicolae Dodean e născut pe 20 septembrie 1932 și e printre cei mai vechi fotbaliști ai UTA-ei în viață. Privește crampoanele și redevine bărbatul cu zâmbet de actor, care nu spera ca în doi-trei ani să ajungă cineva. Redevine fotbalistul chemat la nici 20 de ani să pună umărul la reconstrucția UTA-ei, plecat mai apoi la CCA-ul marilor Voinescu, Zavoda și Constantin și apoi la pătimașul Rapid, unde a fost stâlp al apărării. 

Împreună cu Mihai Jivan, fostul portar utist, lăsăm soarele să lumineze superbele flori din curtea lui Dodi-baci, iar el ne poartă în timp hăt până în anii 30, când juca în echipa Transilvania. Suntem în zona străzii Hunedoarei de azi, unde Nicolae Dodean stă și acum. Găsea apoi Titanusul, din Aradul Nou, iar „futbol”-ul, cum îi spune, îl câștiga definitiv de partea sa. „Iute m-am ridicat. Eram slab, tată-meu a murit pe front, iar mama lucra, săraca, tot timpul. Cei de la AMEFA m-au băgat în seamă”. Drumul adevărat începe, aşadar, la vechea echipă arădeană de prim-rang între cele două războaie.

„Îmbracă-te și hai la UTA!”

Stoffa și „Pubi” Auer, fotbaliști importanți pe când roș-negrii erau la apogeu, deveniseră antrenorii echipei. Persistau figurile unui Dănilă Bătrîn, Szaniszlo sau Francisc Ronnay. Pe lângă fotbal, puştiul Dodean intra ucenic la fabrica Janto, prima care producea strunguri în România, parte mai apoi a Victoriei – Strungul, Aris-ul de mai târziu. „Auer mi-a predat dulapul lui cu scule, iar el controla tot ce se executa în fiecare secție. Dacă nu îți dădea ștampila, erai gata! Bun antrenor a fost. Avea şi un restaurant lângă Piaţa Avram Iancu”, e schițat primul internațional din istoria fotbalului arădean. Da, Ioan Auer era în tricolor la primul meci din istoria echipei naționale, câștigat de România la Belgrad pe 8 iunie 1922 cu 2-1 în fața Yugoslaviei.

La AMEFA, Nicolae Dodean stă un an şi jumătate, până în 1952, când s-a trezit acasă cu conducătorul utist Grechner. „Îmbracă-te și hai cu mine, mi-a spus. Iar duminică m-a băgat la joc. Iar Braun nu m-a mai putut scoate din echipă”. În schimbul lui, UTA l-a cedat pe Adalbert Pall.

„Niciunul nu mai e…  Szuhanek, dacă mai trăiește…” 

Campionatul 1952 a fost dur pentru arădeni. Baronul Neuman era regretat în tăcere de întreaga suflare utistă, iar marile vedete care aduseseră primele două titluri erau deja departe de Arad. Dintre campioni mai erau aici doar Vass, Farmati, Mercea și Dumitrescu. Antrenorul Braun fusese chemat să reconstruiască echipa cu tinerii Dodean, Popovici, Balaș, Sereș sau Dudaș. A fost anul căutării ritmului pierdut de trupa arădeană, care ajunsese chiar să fie amenințată cu retrogradarea! În cele din urmă, arădenii s-au închegat și au rezolvat problema rămânerii în prima divizie după o victorie fulminantă în fața fostei campioane ICO Oradea. La finalul campionatului terminat de textiliști pe locul 8 din 12 echipe, se încheia însă și povestea lui Nicolae Dodean în roșu și alb. Un diferend cu antrenorul Braun i-a pus capăt.

Timpul să amintim echipa. „Catranici…”. Dodi-baci închide ochii, cu gândul că fostul lui coleg din poarta arădeană e acum în altă lume. Gestul rămâne același când rostește numele „Vass..”. Ochii se aprind brusc la „Dodean!”, apoi revin când spune „Farmati…”. Pleoapa se ridică iscoditoare, „Szuhanek, dacă mai trăiește…” (n.n. între timp, în 2015, s-a stins și Iosif Szuhanek). Și continuă, cu ochii larg închiși: „Reinhardt… Kovacs… Mercea… Kapas… Carpinecz… Balaj, a plecat la Baia Mare, a și murit acolo… Niciunul nu mai e…”.

Dacă ar fi vrut să joace mai mult la UTA? Răspunde sincer și simplu, „Nu”, amintindu-și conjunctura care a dus la răceala dintre el și antrenor. Cibi-baci îl pedepsise lăsându-l pe bancă înaintea unui meci pentru că n-ar fi terminat toată porția de mâncare. Înlocuitorul său jucase slab, iar tribuna îl solicitase în teren, ceea ce s-a și întâmplat, dar relația nu s-a mai reparat: „Eu din cauza lui Braun am plecat. Am fost de principiul că ăsta îmi e drumul, pe el mă duc. Dar nici n-am avut pe nimeni să-mi dea un sfat…”.

„Eram toți tineri și n-am avut adversar”

Francisc Ronnay avea să fie antrenorul a cărui amprentă s-a impregnat cel mai puternic asupra puternicului apărător. Arădeanul născut la 1900, internațional al României și „creier” al marii echipe bihorene interbelice CA Oradea, era unul din cei mai în vogă antrenori ai anilor ‘50. Câștigase Cupa României cu CCA în 1950, apoi fusese detașat la Casa Armatei Cîmpulung Moldovenesc, pe care o promova pe prima scenă în 1951. Acolo l-a chemat pe tânărul pe care-l ochise pe când vedea cum cresc copiii vechii sale echipe din Arad, AMEFA.

Echipa din Cîmpulung a fost fulgerătoare în Divizia A. A doua echipă militară a anilor, pe lângă CCA București, gruparea bucovineană număra fotbaliști ca Ștefan Onisie, Ion Alexandrescu, Stere Zeană, Gîrleanu, Cojereanu, Rodeanu, Liviu Coman, Fusulan sau Karikas. În 1952, militarii de la Cîmpulung le dăduseră „mai-marilor” din București o mână de ajutor, remizând cu Dinamo în ambele confruntări ale sezonului și pierzând cu roș-albaștrii. În 1953, lucrurile au mers și mai spectaculos. „Media de vârstă era de 21 de ani și câteva luni. Eram toți tineri, ahhh! Am bătut Steaua, Dinamo, Oradea, UTA! A doua repriză, nu ne rezista nicio echipă. Eu și Cojereanu jucam în spate, ne acopeream unul pe altul, așa ne ’măturam’ de numa! Nu puteai să treci, în tot turul am primit 6 goluri! Alexandrescu, Gîrleanu, Karikas, Zeană și Onisie erau pistoane. Nu am avut adversar”, zâmbește Dodean.

Zbor frînt

Dar în vară, la finalul unui tur pe care trupa din Cîmpulung îl încheia pe locul al doilea, cu o singură înfrângere, la un punct în spatele liderului CCA, la București se hotăra pur și simplu desființarea tuturor echipelor militare de fotbal din țară! Cu excepția CCA-ului! Noua „orânduire” își făcea simțite tot mai tare acțiunile. „Noi n-am știut ce și cum, am primit pur și simplu dispozițiile”, descrie Nicolae Dodean, întors la Arad, dar numai ca să primească după câteva zile o telegramă că îl solicită cei de la CCA să devină jucătorul lor, la fel ca și pe Alexandrescu, Onisie sau Karikas. Odată cu ei, la bucureșteni ajunge și Iosif Petschovsky, care-l ia pe tânărul arădean lângă el.

Campion, lângă marele Petschovsky

La final de sezonul 1953, arădeanul Nicolae Dodean trăiește bucuria unui titlu de campion cucerit cu bucureștenii conduși de Gică Popescu I și Ilie Savu. CCA pierde însă finala Cupei României în dauna UTA-ei, care o câștigă prin golul lui Vaczi. Anul următor, 1954, campioana e UTA, în timp ce steliștii termină pe poziția secundă. „Am jucat destul puțin pentru CCA. Cu Petschovsky am stat în cameră, el în 1954 s-a întors la Arad. La echipele mari trebuie să ai clică. După ce a plecat el, nici eu n-am mai pupat echipa! Dar am avut bucuria nesperată ca în 2-3 ani să ajung cineva. Eu, care n-am avut nimic…”. Pe lângă tricoul de campion din 1953, în scrin sunt amintiri neprețuite cu marii fotbaliști ai Stelei de-atunci, strânse într-un album elegant, cu coperți tari, roșii, cu sigla CCA-ului, pe care scrie „Tovarășului Dodeanu Nicolae / fundaș / În semn de mulțumire pentru străduința și modul conștiincios în care ați contribuit la succesele obținute de echipa de fotbal a Casei Centrale a Armatei”. Semnează: Direcția Superioară Politică a Armatei.

„Când treci peste Podul Grant”

Antrenorul Francisc Ronnay se despărțea și el de Steaua la sfârșitul lui 1954 și prelua Rapidul: „Vii la noi?”. A mers în Giulești și, vreme de șase ani, „am fost stâlpul apărării”, se mândrește Dodi-baci , ajuns la „vișinii” printr-un artificiu ce presupunea transferul la o echipă intermediară pe nume Casa Scînteii, de unde rapidiștii l-au luat împreună cu legendarii Greavu, Neamțu (arădeanul născut în Pîncota), Bodo, Copil, Ene, Georgescu, Văcaru, Simionescu. I-a găsit lângă Podul Grant pe Macri, Dungu, Liviu Coman (despre portar și despre Neamțu dezvăluie că avea să-i trimită mai târziu spre UTA), Remus Lazăr, Todor și Ozon, cel pe care n-ai fi vrut să-l ai adversar, pentru că, pe lângă driblingurile năucitoare, „când erai la pământ, venea să te ajute, dar îți băga degetele în ochi!”

Ca întotdeauna, Rapidul în buletin atunci cu numele de „Locomotiva CFR”, era susținută cu fanatism incredibil. „Dacă ai trecut peste Podul Grant şi ai văzut că era împinsă mașina echipei adversare pe stradă, nu te apropiai. Într-o vreme, nici nu ne-au mai lăsat să facem meciuri în Giulești, numai pe 23 August, publicul era nebun! Se spunea că dacă n-ai călcat în scuipat de șmecher când treci peste podul Grant, nu ai ce căuta în București”, sună descrierea unei atmosfere veșnic fierbinți.

Reveniţi în Divizia A în 1955, rapidiştii aveau foame de fotbal. Și-au făcut echipă bună, în 56 au terminat pe 4, în 57-58 erau pe 8, în 58-59, când și-au luat numele care ține și azi, s-au clasat iar la un loc de podium, iar în 59-60 au fost pe 10. Anul 1960 a fost ultimul petrecut de Nicolae Dodean în București, cu domiciu în buricul Capitalei. „Dacă iau o praștie, sparg geamul la Palatul Telefoanelor. Dacă nu, pe cel al Comitetului Central sau pe cel al Palatului Regal. N-a trebuit să plătesc nici impozit, nici haine, nici mâncare. Doar dacă auzeai „șase!”, trebuia să fugi, că se întorcea soțul femeii acasă!”, râde Dodi-baci.

„Old-boy” până în 1980

Întors acasă cu diploma de absolvent a Școlii de Maiștri CFR, avea legitimația UTA-ei. A ales însă Vagonul, intrând și în fabrică. A mai jucat patru ani, până în 1964, avându-i în echipa vagonară și pe utiștii Dușan Radin ori Andrei Mercea. La 32 de ani, s-a dedicat profesiei de maistru al secției „Sculărie”. Periodic, lăsa halatul în fabrică şi îmbrăca iar echipamentul de fotbalist, la old-boys , alături de vechii tovarăși de arme. Până în 1980, când și-a făcut retragerea și din cadrul veteranilor, într-un meci jucat la Viena.

Flash-back-uri

Mai privim fotografiile, iar Dodi-baci derulează filmul pe repede-înapoi.

… povestește despre primii mari fotbaliști ai României, „Schwartz, care a jucat aici la Sparta Arad, și Dobay, au fost cineva! La fel și Ghiță Albu, fundașul arădean, care mi-a fost antrenor la AMEFA”.

… îl evocă pe antrenorul care i-a marcat cariera, Francisc Ronnay: „Bazil Marian, fostul mare jucător, înainte să moară, a spus că a fost cel mai bun antrenor al nostru. Și pe Gică Popescu l-am respectat la Steaua”.

… îi revine în minte simpatia pe care i-a purtat-o liderul comunist Corneliu Mănescu, „tare bine m-am avut cu el”. Apoi, șefii vagonari l-au trimis la București unde trebuia să vândă „patentul” metroului, sfătuindu-l să le spună celor de acolo că nu funcționează!

… apar instantanee, din cele 10 țări văzute din postura de component al Naționalei, fără ca meciurile să fie însă incluse în palmaresul oficial, pentru că România a jucat sub diferite titulaturi.

… s-a adăpostit de o ploaie nemaivăzută, împreună cu fotbaliștii CCA-ului și echipa de artiști a Armatei, în frunte cu actorul Mircea Crișan, în niște distrugătoare de război în Rusia, la Sevastopol.

… reface clipele în care fotbaliștii din Ardeal s-au strâns la o masă în București și au remarcat că 80 la sută din cei de la echipele de top erau ardeleni!

… aminteşte de „Gît-de-vioară” Voinescu, fratele marelui portar, extremă dreapta la Dinamo.

… de Petschovsky, pe care-l consideră cel mai mare fotbalist român, urmat de „Doctorul” Stiebinger, de Vaczi, Serfözö, „jos pălăria pentru ei!”, de prima mare generație utistă, care începea cu Marki – Vass, Pall, Farmati, Băcuț, Bonyhadi şi ceilalţi… „Ei au fost primii mari fotbalişti ai României, apoi s-au ridicat Alexandrescu și Gheorghe Constantin”.

Dodi-baci mai privește o dată ghetele cu care a jucat acum mai bine de trei decenii în capitala Austriei. Iar soarele primăverii arădene se simte mai dulce decât oricând". (Radu Romanescu - 27 aprilie 2013)

 

 

Galerie foto

Ultimele stiri

06:30, 15-07-2020,    Meciul urmator

VS

15-07-2020 18:30

Stadion: ”Motorul”

Parteneri