Un meci să-l ții minte o viață! Povestea lui Ernest Vadasz, juniorul care a pătruns în echipa lui Petschovsky, Stiebinger și ceilalți uriași

/media/stiri/0/3/101/big/un-meci-sa-l-tii-minte-o-viata-povestea-lui-ernest-vadasz-juniorul-care-a-patruns-in-echipa-lui-petschovsky-stiebinger-si-ceilalti-uriasi.jpg

21 noiembrie 1948. Fără creatorul ei, baronul Francisc Neuman, obligat să plece din Arad de o Românie tot mai tulbure, dar cu mulți dintre marii fotbaliști ai primilor doi ani încă rămași pe poziție, ITA se pregătea pentru etapa a XI-a a Diviziei A. Urma să fie față în față cu Metalochimic, trupa din București susținută de Uzinele Malaxa. Ale industriașului Nicolae Malaxa.

Marki – Vass, Băcuț - Reinhardt, Pall, Petschovsky – Ad. Kovacs, Jivan, Carpinecz, Stiebinger, Vadasz a fost alcătuirea roș-albilor în ziua amintită. Ernest Vadasz, cu el și despre el povestim mai departe. Avea 16 ani și jumătate și era la primul meci pentru ITA.

”Avea să fie și ultimul”, zâmbește astăzi. Dacă au fost regrete că n-a jucat mai mult pentru ITA, ele au trecut. Născut în 1932, Ernest Vadasz poate privi cu mulțumire în trecut: a fost în vestiarul utist în superbii ani ai începutului împreună cu acei titani, apoi, pe lângă meseria de dascăl, avea să devină un polisportiv de excepție, cu rezultate în baschet, tenis și handbal!

Ne întoarcem în timp într-o zonă situată aproape de stadionul ITA, puțin mai încolo de Calea Victoriei. Acolo locuia în anul 1946, când, împreună cu prietenul Ștefan Boszormenyi se prezenta la o selecție. Erau acceptați. Reface drumul de la primele antrenamente în ziua de 21 noiembrie a lui ‘48, când a pășit în arenă alături de campioni. ”Participam la două antrenamente pe săptămână, am progresat destul de bine, în felul următor: în 1946 ne-am înscris, a trecut anul 1947, iar în 1948...”

A fost 1-1 ITA – Metalochimic, pentru arădeni a marcat Stiebinger, din centrarea lui Kovacs, în minutul 55. Bucureștenii, în rândurile cărora apăreau portarul Ion Voinescu, Dumitru Nicolae-Nicușor sau Alexandru Ene (I), egalaseră după zece minute prin Bădin. ”Era al treilea campionat de Divizia A pentru ITA. Dumitrescu era operat, Farmati era și el indisponibil și s-au gândit să încerce unul dintre juniori, m-au ales pe mine. N-a fost prea fericită încercarea, prea fraged eram, nu eram copt pentru Divizia A. Am mai fost apoi în lotul primei echipe, ca jucător de rezervă, pe atunci trebuia să fie doi jucători de câmp și un portar, dar nu puteau intra decât dacă unul dintre titulari se accidenta grav și nu mai putea continua”, își amintește Vadasz.

Cum arătau marii fotbaliști ai Aradului prin ochii unui junior

”Erau niște idoli nu doar pentru noi, ci și pentru spectatorii arădeni. Duminică de duminică, la stadion venea lume bună, doamnele erau și ele îmbrăcate frumos. Ne-am uitat la ei ca la idoli, am vrut să îi copiem și în joc și în comportament și în ținută. Stiebinger era un om formidabil, venea în cravată și la meciuri. Sau Toth III, a jucat în naționalele României și Ungariei, era foarte-foarte elegant. Când am fost în vestiar și mi-au fixat locul - ”aici te dezbraci, aici îți iei hainele” -, unii jucători, ca Bonyhadi (fusese învățător, a făcut o școală pedagogică, era și calificat), Reinhardt sau Băcuț I (puțin mai mare ca vârstă), au fost la per tu. Lui Marki sau Iustin le-am spus aproape ”sărut-mâna”. Farmati, numai ”dumneata” sau ”bună-ziua” a spus și peste douăzeci sau treizeci de ani. Jucătorii de elită din echipa UTA- te ajutau pe teren, îți spuneau ce ai de făcut, dar când a fost ciocnire pentru balon te măturau, dacă era cazul, când jucau cu juniorii. Degeaba ne-a spus antrenorul să intrăm puțin mai tare, nu s-a putut, i-ai respectat și pentru anii dar și pentru valoarea lor”.

Vicecampion național

Un singur sezon, 1948-1949, a fost în circuitul primei echipe. A continuat să joace pentru formația de juniori a roș-albilor, parte a unui Centru puternic pe care-l organizase, din 1947, Petre Steinbach, secondat de Francisc Dvorzsak. Sângele tânăr începea să-și facă simțită prezența: pe 11 iulie ‘49, ITA era în finala Campionatului Național de juniori.

Ernest Vadasz identifică fotbaliștii din fotografia publicată în volumul ”Fotbalul nostru 1905-1957”, volum coordonat de gazetarii Petre Gațu, Eftimie Ionescu, Renato Iliescu și Radu Urziceanu.

Sus: ”Ivan - încă trăiește, a fost medic veterinar, Ristin - jucător de Divizia A la UTA și la Dinamo Brașov, eu, Băcuț II - viitor campion cu UTA și Dinamo, Mateon, Rațiu, Mărincaș, Boszormenyi - coleg de clasă, la mijloc sunt Sasu, Variassy și Bunica – medic și el, iar jos e Iacob Ștefan – medic veterinar. Am fost un colectiv foarte unit și timpul liber era foarte plăcut, era o plăcere să putem participa la antrenamente și competiții”.

Finala cu Petrolul ar fi trebuit să se joace în deschiderea meciului CFR București – ITA (scor 3-1, pentru Arad a înscris Dumitrescu). ”Eu am fost rezervă la echipa mare, cu Ristin parcă. A plouat tare și nu ne-au mai permis să jucăm, să nu stricăm terenul. Am jucat a doua pe ANEF, acolo unde era și sediul CCA-ului. Seniorii plecaseră deja acasă. Am pierdut cu 2-0, dar am jucat destul de bine, chiar a remarcat ziarul Sportul Popular comportamentul nostru, al ambelor echipe. În teren a fost un fair-play total. Ca rezultat, am fost dezamăgit după terminarea jocului, noi am mers pentru am câștiga. Dar e o amintire frumoasă că am ajuns în finală după jocurile eliminatorii grele, la Târgu Jiu sau acasă cu Târgu Mureș”, punctează extrema stângă de odinioară.

 Steinbach și Dvorzsak, antrenorii campioni

 Amândoi antrenorii care l-au pregătit pe Ernest Vadasz la juniori au dus ITA (UTA) spre titlul național. Petre Steinbach a cucerit titlul la sfârșitul sezonului 1947-1948, iar Francisc Dvorzsak era pe banca tehnică în 1950, anul celui de-al treilea titlu.

”Steinbach a fost un om foarte plăcut, un pedagog, se comporta ca un părinte, deosebit de frumos, indiferent dacă juniorul respectiv era de foarte mare valoare sau de una mai mică. Alături de magazionerul Golomec (organizarea Centrului de Copii și Juniori era foarte bună), controla să aibă toată lumea echipament corect și corespunzător. Avea grijă ca pentru efortul pe care îl făceam într-o oră și jumătate să avem și puțină apă.

Dvorzsak m-a învățat și m-a promovat, cu echipa de juniori tot el a mers în continuare, după ce Steinbach a plecat la prima echipă, îl apreciez și pe el. Steinbach avea o privire mai largă, a fost și în Anglia, jucător profesionist, vorbea și germana. Despre amândoi numai amintiri plăcute am, au fost de apreciat pentru ce au făcut la UTA și să-i reținem printre cei mai valoroși oameni! Rețin o fază, atunci mi-am dat seama de corectitudinea lor. S-au contrazis la un antrenament. La urmă, Dvorzsak s-a dus la Steinbach și i-a cerut scuze pentru cuvintele adresate. Am învățat destul de multe când am văzut cum trebuie să se înțeleagă doi șefi”.

Capătul unui drum

Scurta carieră de fotbalist a lui Ernest Vadasz s-a încheiat în anul 1949, în timpul taberei de juniori de la Bistrița, pe care-o conducea arădeanul Cibi Braun. ”Cam 140 de footballiști eram în total. Din Arad, Iacob, eu, Mihuț Lucian, fost la Universitatea Cluj și UTA, Iosif Kapas, care era puțin mai în vârstă, dar a fost acceptat. Cam trei săptămâni am stat acolo, eu m-am accidentat piciorul stâng. Medicul care a participat la tabără nu m-a ajutat, după o săptămână entorsa a rămas. În toamnă ne-au chemat din nou, dar eu m-am lăsat, în 1950 stabilisem să merg la admitere la ICF (Institutul de Cultură Fizică) în București. Și am mers. A fost o dezamăgire accidentarea. Poate și de asta m-am lăsat, plus că poate m-au lansat prea repede la prima echipă. Dar nu mai am regrete, deși poate făceam o carieră sportivă în fotbal...”

Din iarbă, sub panou, apoi la catedră. Întâlnire cu familia Domide!

Instituția ICF-ului era condusă de fostul fotbalist internațional arădean Ion Șiclovan, iar Vadasz a schimbat direcția: a început să joace baschet la Știința București. După absolvire, a devenit asistent al profesorului Leon Teodorescu.  În 1955, s-a întoars în Arad, unde vreme de câteva decenii, a stat la catedra Liceului nr. 3 (”Csiky Gergely” de astăzi). De aici, stăruie o amintire specială: ”Flavius Domide  mi-a fost elev acolo. Soției lui i-am fost diriginte la liceu. Fiica sa, patru ani a fost eleva noastră. Iar băiatul lui era în echipa lui Alexandru Dan  și veneau la noi în sală, câteodată făceam baschet cu ei ca antrenament diferit față de fotbal. Tuturor celor din familie le-am fost educator sau formator, într-un anumit moment!”

Întoarcerea la UTA

La aproape trei decenii de la acel joc în tricoul roș-alb, drumul i s-a intersectat iar cu al UTA-ei. În sezonul 1974-1975, îl seconda pe antrenorul Liviu Coman, fostul portar, din postura de preparator fizic. ”Federația a considerat că echipele vor avea o pregătire mai bună dacă au un preparator profesor de educație fizică. Un lot frumos am avut, jucătorii m-au respectat, și acum ne bucurăm de revederi”, povestește.

Efectivul roș-alb îi cuprindea pe Iorgulescu, Butaru – Biro, Purima, Pozsonyi, Kukla, Bedea, Brosovszky, Domide, Schepp, Pîrvu, Sima, Axente, Leac, Bîtea, Profir, Munteanu, Trandafilon, Juhasz, Colnic. Două instantanee revin în memorie, un cantonament intens la Predeal, plus un turneu în Austria, când UTA și echipa germană TSV 1860 Munchen au fost invitate la inaugurarea stadionului din Bludenz. Cuplul Coman – Vadasz a rămas la conducerea echipei până în mai 1975, când banca a fost preluată de Nicolae Dumitrescu și Ion Pîrcălab.

În Maroc

La scurt timp după despărțirea de UTA, a avut șansa să predea în Maroc pentru patru ani. L-a ajutat să se adapteze antrenorul Virgil Mărdărescu (atunci pregătea echipa națională), al cărui fiu a ajuns coleg cu Pele la Cosmos New York, ”Perla Neagră” fiindu-i martor la nuntă mai târziu! ”Am fost împreună cu Octavian Marcu, de la Pedagogic, și Ștefan Ziegler. Constantin Călinescu a fost scos de pe listă, dar a avut nevoie Aradul de el. Era director la Școala Sportivă, nu i s-a permis să plece. Patru ani am stat în Maroc. Anii mei cei mai frumoși au fost aceștia. Am fost cu familia și în Norvegia, în 1979, am călătorit în toată Europa, apoi ne-am întors acasă. Nu știu ce a fost – Mureșul, prietenii, părinții,dar  de fiecare dată am venit înapoi la Arad. Aici trăim și acum, aproape sănătoși”.

La cuvânt, Doamna

Povestim și cu doamna Neli, soția interlocutorului nostru, una din gimnastele importante ale Aradului. Bunicul ei, Ștefan Anghel, a fost primarul orașului în 1926 și 1927. ”După zece ani de balet, în 1953, pe când eram în clasa a VIII-a, am început să particip la antrenamentele de gimnastică pe aparate, cu Geza Weiner și Barbara Vass. În 1956, când am terminat liceul, am ajuns la București, în echipa națională. Eram în echipa care pleca la Olimpiada de la Roma, dar pentru că taică-meu era farmacist, nu aveam voie să părăsesc țara. Nici măcar în Ungaria nu am avut voie. Mi-am zis că lucrez degeaba și am închis gimnastica. Am terminat Institutul de Educație Fizică din Timișoara, acolo am fost obligată să mai fac gimnastică, aveau nevoie de mine, dar în 1964 am avut un accident la ieșirea de la paralele, n-am prins bine podeaua și mi s-a dus genunchiul. Mi-a plăcut foarte mult și nu spun în ce condiții am lucrat: sală neîncălzită iarna, alergam desculțe, dar ne-a plăcut, nu ne-a obligat nimeni. E adevărat,  aveam pasiune, am fost tinere, cu toate că nici nu mai simțeam talpa de la frigul din sală. Păcat că tocmai în anii aceia am ajuns la București - tot în 1960, prin iulie, au anulat acea figură, cu cei ai căror părinți avuseseră ceva. Dar era târziu. Ce vină am avut eu? Așa a fost pe atunci...”

Tenis și handbal

Pe lângă fotbal și baschet, a mai performat încă în două sporturi. Vorbim mai întâi despre tenis. ”Între popicărie și stadion, erau două terenuri de tenis de zgură, acolo am învățat, împreună cu colegul meu Boszormenyi, făcuserăm rost de două rachete. Mai târziu zona s-a transformat în teren de antrenament, când nu se putea merge altundeva. Jucam cu Grunwald și Piros, el a fost campion național în 1948, la tenis de câmp, și la tenis de masă fusese campion școlar, la un moment dat. Eram juniorul numărul II în echipa de tenis de divizia A, trebuia să fie patru adulți, o doamnă și doi juniori”.

Tenisul îl practică și astăzi, de două ori pe săptămână, și păstrează cu drag un trofeu câștigat când avea 75 de ani, locul 2 pe țară la veterani! Și dacă acum îl mai antrenează doar pe nepoțelul său, în trecut a fost, vreme de jumătate de an, preparatorul fizic al lui Marius Copil, dar și a doi jucători care au bătut la porțile performanței, Zoltan Buș și Robert Kotroczko, amândoi deveniți studenți în SUA și cu ajutorul tenisului.

Iar în sportul cu mingea pe semicerc a apărut inclusiv când handbalul se juca pe teren mare! A apărat culorile UTA-ei și ICOA Arad, iar în Maroc a pregătit echipa FUS (Fath Union Sportife) din Rabat, conducând-o spre locul 2 național. ”De ce au socotit că eu eram potrivit? România era atunci campioană mondială. Au spus că dacă în România handbalul e așa bun, trebuie să fie și antrenori buni. La sfârșit, am primit un trening de la ei! Pentru antrenorul de handbal e o onoare și o cinste să poată reprezenta echipa. La fotbal e altfel. Cu mine a fost acolo Nicu Apostol, care jucase la Dinamo. A fost chemat și a antrenat un an sau poate mai mult o echipă de Divizia A, i s-a plătit”.

Și înainte de ”la revedere!”, mai lecturăm o dată formația ITA-ei din acel 21 noiembrie 1948, cu Marki – Vass, Băcuț - Reinhardt, Pall, Petschovsky – Ad. Kovacs, Jivan, Carpinecz, Stiebinger, Vadasz. Mezinul echipei e aici să spună povestea!

Radu Romanescu (www.uta-arad.ro)

Galerie foto

Ultimele stiri

11:00, 19-08-2017,    Meciul urmator

VS

19-08-2017 11:00

Stadion:

Parteneri