UTA 75 / Titlurile din anii ‘50

/media/stiri/0/4/885/big/93076578_860485854467730_908064512823787520_n.jpg

Ajungem, în călătoria noastră prin trecutul strălucitor al UTA-ei, la clipele când Bătrîna Doamnă și-a prins încă două nestemate în coroana-i de Regină a României. Și a făcut-o de-a lungul unor ani grei, când viața, așa cum era știută, avea să sufere transformări radicale.

I. 1950: Creația lui Neuman rezistă și după plecarea lui

La scurt timp după titlul al doilea, baronul Neuman era obligat să cedeze statului absolut tot ce avea. Nu durează mult și omul căruia Aradul îi datora atâtea părăsea România, în vara lui 1948. Inutil de amintit cât de grea a fost pierderea pentru echipa ITA, care menținea un aer aristocrat într-o atmosferă tot mai închistată. Fotbaliștii simțeau că întreaga construcție era periclitată, dar baza creată de Francisc Neuman era mult prea solidă ca să cadă la primul vânt. ITA intrase în inimile arădenilor, care se strânseseră lângă ea cu toate intemperiile resimțite dinspre Est. Profesionismul în fotbal era condamnat pe toate canalele, așa că jucătorilor nu le rămânea de făcut decât să se adapteze vremurilor.

În public, Baronul era, evident, pus la zid. ”Când Neuman și alții ca el au fost obligați la naționalizare, și campionii naționali, conduși de Sindicatul Întreprinderii, doreau să pornească pe drumul cel bun pe care s-a pornit acuma, s-au năpustit asupra lor toată haita ațâțătorilor la profesionism. O campanie mârșavă de zvonuri a fost pusă pe roate împotriva ITA-ei de către cei care încercau și pe această formă să lovească în sportul nou, lovind în felul acesta însăși cuceririle poporului muncitor”, înfierează revista Stadion în iulie 1949. Obligați să se conformeze și regretându-l în tăcere pe Francisc Neuman, Petschovsky și colegii săi adoptau singura poziție permisă. Încercau, în același timp, să se concentreze la fotbal. ”Nu spunem nici că vom câștiga campionatul, nici că vom câștiga Cupa RPR, pentru că nu ne place să facem promisiuni. Jocul nostru de pe teren va vorbi pentru noi. Vrem ca tovarășii noștri, muncitorii, să fie mândri de noi cum suntem noi mândri de ei”, declara ”Csala”, liderul echipei.

Pierderi enorme

Pe lângă plecarea forțată a Baronului, ITA mai suferă câteva pierderi. Andrei Mercea e obligat să-și satisfacă stagiul militar și trece în curtea CCA-ului din București. Golgeterul Ludovic Bonyhadi pleacă, cu greu, în Ungaria, să-și vadă tatăl muribund, la sfârșitul turului 1948-1949. Noua orânduire nu-i mai permite revenirea în Arad. Jucase 6 meciuri și marcase 5 goluri, dar ele nu mai figurau în statistica sfârșitului de an în ziare, fuseseră pur și simplu șterse! Debusolată, ITA nu-și găsește pașii, iar campionatul 1948-49 (câștigat de ICO Oradea) îl termină abia pe locul 9 și mai primește o lovitură grea de tot. Iosif Stiebinger, unul din cei mai buni oameni ai primelor două campionate, se îmbolnăvește de hepatită. Nu așteaptă recuperarea completă, intră la joc și, în scurt timp, pe 17 iunie 1949, boala îl doboară definitiv. Moartea lui îi lasă pe colegii săi împietriți de durere.

Se schimbă sistemul, apar nume noi

Între timp, Băcuț ajunge la Dinamo București, dar la Arad vine fratele său, Ladislau. Revine și Mercea, care-și încheiase socotelile cu servitul patriei și cu CCA. Fundașul Slivăț nu se mai regăsește în efectiv pentru campionatul următor, care avea să se dispute după un format nou. Tot după model sovietic, primăvară-toamnă, pe parcursul unui singur an, 1950. Și tot după model sovietic, ITA se numește, de-acum, Flamura Roșie UTA. În lot: Catranici (de la AMEFA) – Vass, Băcuț II, Mercea, Carpineț, Reinhardt, Al. Kovacs, Huzum (Mediaș, ex-Ploiești), Kapas, Boitoș, Mateon, Ristin, Tipei și Boariu, ultimii patru crescuți de roș-albi. Patru indisponibili la început de an: Petschovsky se refăcea după o operație de apendicită, Dumitrescu după una la picior, iar Farmati și Pall erau și ei confruntați cu probleme medicale.

Început ezitant

Sezonul începe pe pe 19 martie. Intervenție din jurnalul lui Andrei Mercea: ”Început a fost mai slab, primul joc a fost pierdut la Petroșani cu 4-1. Antrenor la echipă s-a angajat Cibi Braun, dar la Petroșani nu a venit cu noi, având treburi la FRF. De acolo a transmis că nu mai rămâne antrenorul echipei, FRF dându-i alte sarcini. Descoperită, conducerea a recurs la Francisc Dvorzsak, de la echipa de juniori. Cu noul nostru antrenor și prieten ne-am strâns rândurile”.

 Flamura Roșie învinge Dinamo la Arad (Carpineț și Mercea au marcat golurile victoriei și fiecare a avut câte o bară!), dar apoi iar vine o înfrângere, pe terenul campioanei din Oradea, în urma unui meci dur, soldat cu o rotulă deplasată a lui Adalbert Pall și cu un umăr dislocat al bihoreanului Gh. Pop.

Apoi, descătușare

Cuvintele rostite de Petschovsky la sfârșitul sezonului precedent prind contur, după ce arădenii au un parcurs excelent și nu mai pierd nimic până la finalul turului. Refăcut, căpitanul Aradului reintră în echipă și orchestrează o victorie cu Partizanul București (cum se redenumise Distribuția, adică vechea Juventus), iar alte două triumfuri îl preced pe cel din fieful CCA-ului, 2-0, cu Carpineț și Huzum autori ai golurilor. Egal alb cu contracandidata din primii doi ani, CFR Timișoara, devenită între timp Locomotiva, apoi succes clar cu CSU Timișoara (viitoarea Poli). Reșița, care provocase primul egal al ITA-ei din istorie, nu se dezminte și îi ține și acum în șah pe textiliști, care-și trec apoi în cont cea mai clară victorie a sezonului, 7-1 cu altă Locomotivă, cea din Târgu Mureș. Și tot o Locomotivă în ultima etapă din tur, cea din București, face egal cu Flamura Roșie. Aradul încheie prima jumătate pe primul loc, cu 15 puncte, unul mai mult decât CCA și Oradea.

Spre al treilea succes

În prima etapă a returului, cei din Valea Jiului nu sunt oaspeți politicoși și iau un punct din deplasarea de la Arad, dar după o săptămână, grație reușitei lui Huzum și ”dublei” lui Boitoș, trupa lui Dvorzsak îi administrează a doua înfrângere lui Dinamo, tocmai la București.

Vine al doilea derby contra campioanei en-titre, care stătea la două puncte în spatele arădenilor. Bihorenii deschid scorul prin internaționalul Bodo (17), gazdele revenind pe final: Mercea îi fură mingea lui Darok, îl deschide pe Huzum care egalează (75), iar Reinhardt înscrie golul victoriei din pasa lui Petschovsky (89) și se încheie 2-1. Dăruirea totală face ca pe terenul Partizanului București, condus din teren de Mihai Flamaropol, Flamura să scoată doar un punct.

Victorie 5-3 cu Locomotiva Sibiu, apoi Andrei Mercea își lovește fosta echipă și UTA ia un punct din confruntarea cu CCA. Imediat vine a treia înfrângere stagională, administrată de Locomotiva Timișoara. Titlul e pus în pericol după ce Flamura Roșie pierde a doua deplasare de la Timișoara, în fața Științei (CSU își schimbase iar numele), dar totul revine la normal după două victorii la scor identic, 2-1, cu Metalul Reșița respectiv Locomotiva Tg. Mureș, ultima în deplasare.

Cu 90 de minute rămase din sezonul 1950, lucrurile erau clare: Aradul se bucura de avans de două puncte și golaveraj liniștitor față de Locomotiva București, aflată pe poziția secundă. Cele două s-au întâlnit în ultima etapă la Arad, giuleștenii au câștigat cu 3-1, dar a treilea mare victorie națională era deja acontată.

Echipa campioană din 1950, fotografie din albumul lui Andrei Mercea. De la stânga: Petschovsky, Huzum, Boitoș, Reinhardt, Carpineț, Marki, Dvorzsak (antrenor), Catranici, Pall, Băcuț II, Farmati, Vass, Mercea, Dumitrescu.

Campionii: Alexandru Marki (20– 0), Iosif Catranici (8-0) – Moise Vass (22-0), Zoltan Farmati (20-0), Ladislau Băcuț II (22-1), Adalbert Pall (22-0), Ion Reinhardt (22-4), Silviu Boitoș (19-5), Andrei Mercea (22-10), Mihai Carpineț (20-6), Virgil Huzum (19-8), Iosif Kapas (11-2), Iosif Petschovsky (16-5), Nicolae Dumitrescu (15-0), Alexandru Kovacs (3-0), Adalbert Tipei (2-0), Ladislau Ristin (1-0). Antrenor: Francisc Dvorzsak.

II. 1954: „Ne sărutăm cu toții, iar spectatorii din tribune cîntă de bucurie”

Terenul anilor următori avea să fie pregătit pentru o nouă grupare: CCA București. Intrată pe prima scenă – cu numele AS Armata București - în 47-48, când a terminat pe locul 14 (din 16 echipe), echipa militară a urcat câțiva pași în 48-49, când, sub numele CSCA, locul 6, iar în 1950, cu titulatura CCA, a încheiat sezonul pe 5. Favorita noii conduceri a țării a recurs la tot ce a fost posibil să-și asigure triumful, iar practicile aveau să rămână aceleași, până în ultimii ani ai comunismului. E de notorietate implicarea lui Nicolae Ceaușescu (pe atunci ministru al Apărării) în transferul lui Iosif Petschovsky la CCA, Evenimentul Zilei a publicat anii trecuți inclusiv stengoramele discuțiilor liderilor comuniști pe temă.  Mișcările au reușit: în 1951, 1952 și 1953, CCA a terminat prima.

Noile vedete: Vaczi și Serfözö

Petschovsky era, cu siguranță, cea mai grea pierdere, dar mai erau piese grele care nu mai figurau în efectiv, gen Vass, Pall, Băcuț II și Reinhardt și Adalbert Kovacs. Conducerea a mutat și, în 1953, i-a ochit pe Vaczi și Serfözö, amândoi de la Oradea.

Elemente cu dragoste pentru culorile colectivului

„Antrenorul Coloman Braun a promovat cu curaj elemente tinere, a sădit cu pricepere în inimile acestora dragostea pentru culorile colectivului pe care îl reprezintă și rezultatele nu s-au lăsat prea mult așteptate. Vaczi, Farmati, Serfözö, Mercea, Dumitrescu, nume consacrate, au primit alături pe Popa, Lupeș, Don Szucs, Manole, debutanți în prima categorie, care au merite deosebite în realizarea victoriilor echipei. Ei îmbracă cu mîndrie și cinste tricourile de campioni și se vor strădui și se vor strădui să le păstreze cu dîrzenie”, notează revista Fotbal.

Final de campionat triumfător, în ploaie...

...relatat de Coloman Braun în cartea Fotbal în glumă: „În 1954 am câștigat titlul de campioni, rupînd seria CCA-ului. Dar cu ce emoții, să nu mă întrebați. Aveam ultimul meci cu CFR Timișoara (n.r. Locomotiva se numea în acel an). CCA era cu un punct în urma noastră. Trebuia să batem (n.r. în deplasare). În pauză, aflăm rezultatul de la București: CCA, învingătoare! Oftăm cu toții. Ritter, Androvici și ceilalți nu ne lăsau să băgăm golul și pace! Vine Vaczi la mine:

- Cibi baci, nu mai sta așa plouat, că și-așa plouă destul afară!

Rîde el, rîd și ceilalți. Afară ploua de rupea pământul! Și deodată cer senin. Vaczi driblează trei adversari și-i trimite ghiuleaua lui Franciscovici drept la păianjen. Apoi Serfözö dă al doilea gol! Victorie! Ne sărutăm cu toții, iar spectatorii din tribune cîntă de bucurie! Nu mai conta că toată echipa și chiar eu însumi eram plini de noroi! Cînd am ajuns acasă și am bătut în poartă, nevasta m-a întrebat:

- Pe cine cauți dumneata?

Vă dați seama cum arătam!”

Aici sunt campionii”

Două mii de arădeni însoțiseră echipa la Timișoara și aplaudau, împreună cu întreg stadionul, succesul textiliștilor.  ”Pe teren, fotbaliștii se felicită și apoi, toți laolaltă, se îndreaptă spre antrenorul lor, Coloman Braun, și într-un gest de o frumoasă recunoștință, îl ridică în brațe ovaționându-l. Seara, pe șoseaua care leagă Timișoara de Arad, era o animație deosebită. Zeci de mașini poartă spre casă pe suporterii Flamurei Roșii. Printre ele un autobuz galben-roș, în care cântecul și veselia nu contenesc. Aici sunt campionii”, scriu Eftimie Ionescu și Petre Gațu în reportajul din revista Stadion din decembrie 1954. Cei doi gazetari îl surprind pe antrenor contemplându-și băieții: ”Când te gândești că acești jucători, cu toate lipsurile lor, au luptat cu atâta voință și dragoste pentru victoria finală... Merită această satisfacție!”

Până seara târziu...

Drumul spre casă e aproape sfârșit. Îi lăsăm pe cei maeștrii Gațu și Eftimie să-și continue relatarea. ”Luminile îndepărtate anunță apropierea de Arad. curând autobuzul pătrunde în oraș și de pretutindeni îi întâmpină bucuria celor care au urmărit cu gândul echipa în meciul decisiv. În piața orașului, sute de arădani izbucnesc în aplauze în momentul în care din mașină încep să coboare jucătorii.

Iată-l pe Mercea, căpitanul echipei, de nenumărate ori internațional, el este cel care a dat calm și încredere echipei prin exemplul său în momentele grele. După el vine mezinul echipei, Lupeș. Meciul care l-a consacrat a fost finala Cupei RPR de anul trecut. Lăcătușii Fuleiter, Dușan, Birău sunt întâmpinați cu aplauze puternice. Ei au contribuit din plin la succesul echipei. Își fac apariția în ușa mașinii maeștrii Serfözö, Vaczi și Farmati. Cei trei internaționali sunt, desigur, fericiți de succes, dar – cum spunea Vaczi – victoria trebuie să constituie un îndemn pentru fotbaliștii textiliști în munca lor de ridicare a măiestriei sportive. Mai avem și lipsuri și datoria noastră este să ne îmbunătățim jocul!

Apar pe rând portarul Kiss – surâzător, satisfăcut, dar și cu gândul la golurile parabile primite – Kapas, Manole, ”mărunțeii” echipei, Don și Jurcă, primul inginer, al doilea planificator, studentul Popa și veteranul echipei Dumitrescu. Pe toți îi întâmpină aceeași primire călduroasă. În fruntea celor care veniseră în așteptarea victorioșilor era Szucs, care – accidentat – nu putuse însoți echipa la Timișoara, ca și Sereș și Szakacs. Toți trei au trăit însă emoțiile ca și cum ar fi fost prezenți la meci.

Până seara târziu Aradul a trăit bucuria succesului fotbaliștilor de la Uzina 30 Decembrie. Și comentariile au continuat mult timp după aceea. Au discutat și suporterii, dar mai mult au vorbit despre acest campionat jucătorii”.

Campionii: Francisc Kiss (19-0), Iosif Fuleiter (7-0) – Gheorghe Lupeș (9-0), Radin Dușan (23-0), Zoltan Farmati (23-0), Ladislau Sereș (4-0), Gavril Szucs (21-0), Iosif Kapas (26-0), Gavril Serfözö (21-4), Ion Manole (10-2), Toma Jurcă (13-1), Ilie Don (21-3), Andrei Mercea (24-1), Gheorghe Vaczi (26-13), Vichentie Birău (17-7), Nicolae Dumitrescu (23-4), Ștefan Popa (14-0), Iosif Szakacs (7-0). Antrenor: Coloman Braun.

Fotografie din almanahul Fotbalul Nostru, 1955 (realizat de Petre Gațu, Eftimie Ionescu, Renato Iliescu, Radu Urziceanu)

 

Galerie foto

Ultimele stiri

11:00, 30-05-2020,    Meciul urmator

VS

30-05-2020 11:00

Stadion:

Parteneri